Alina Epîngeac

Critic de teatru și teatrolog, prof. asoc. dr. UNATC Bucureşti

            Sunt Alina Epîngeac. Am 32 de ani şi 28 i-am petrecut „la şcoală”. Mai întâi ca elevă, apoi ca studentă, masterandă, doctorandă, apoi ca asistent şi prof.asoc.dr. acum. Timp de 8 ani dintre aceştia mulţi „la şcoală” a însemnat Colegiul Naţional „Zinca Golescu” Piteşti; mai întâi gimnaziul, apoi liceul. Am crezut că acesta va fi recordul; 8 ani care au trecut între înfrunzirile şi desfrunzirile arţarului ce îşi schimba liniştit, constant şi răbdător culorile în fiecare toamnă şi în fiecare primăvară. Am depăşit, însă, recordul odată ce am devenit asistent al catedrei de Studii Teatrale a UNATC Bucureşti. Încă merg „la şcoală”. Sunt critic de teatru şi teatrolog, particip la fel de fel de „întâmplări” culturale internaţionale şi din ţară, mai des sau mai rar, însă ce ştiu sigur e că am un orar în funcţie de care merg „la şcoală”.

            Nu l-aş fi crezut niciodată pe cel care mi-ar fi spus că am să predau la catedră. „Nu am eu răbdare pentru aşa ceva!”. Dar se pare că profesorii mei din facultate m-au cunoscut mai bine decât credeam că o fac eu însămi şi m-au convins să rămân. Sunt sigură că germenele de drag de a împărtăşi mai departe ceea ce am reuşit să descopăr şi să învăţ, de a transmite generaţiilor care se adună cronologic câteva informaţii şi multe „ustensile de lucru” cu propria minte, de a fi o za solidă şi particulară din lanţul spiralat al existenţei conştiinţei, toate îşi au rădăcinile în solul fertil de la Zinca Golescu.

            Mi-am respectat mereu profesorii pentru că ei impuneau respect. Am învăţat bine pentru că aveam ce şi de la cine învăţa. Eu şi colegii mei nu am avut niciodată sentimentul că „păcălim” un examen pentru care stocăm pe termen scurt nişte informaţii pe care le înşiruim conştiincios şi odată ce ne-am primit notele mari, uităm indiferenţi. În gimnaziu şi apoi cu mai multă responsabilitate în liceu am învăţat pentru noi; pentru viitorul nostru şi pentru a hrăni o trăsătură fărădecare nu poate exista performanţă: curiozitatea. Am o cultură generală solidă acum pentru că la Zinca Golescu am întâlnit profesorii care la fiecare oră lărgeau orizontul cunoaşterii şi ne dădeau încrederea că învăţând avem şansa noastră de a descoperi, de a ne găsi drumul cel mai bun către noi înşine; cei care suntem şi încă nu am devenit. Pentru această răbdare şi candoare a profesiei de dascăl le sunt recunoscătoare profesorilor mei! Pentru că am avut norocul de a avea mentori la Zinca Golescu, mulţumire şi respect! Pentru că am primit mai mult decât educaţie, informaţie şi cunoştinţe; pentru că lecţiile veneau şi din suflet şi pentru că îmi consider acum profesorii de atunci prieteni vechi şi dragi, toată dragostea mea!

            La mulţi ani, Zinca Golescu! Să rămâi „la şcoală” pentru cât mai mulţi ani de acum înainte; la fel de plin de viaţă, cu forfotă pe holurile tale largi, cu râsete şi paşi fugind pe scări în pauze, cu teme terminate pe ultima sută de metri, cu iubiri mai scurte sau lungi cât o viaţă împreună, cu olimpici emoţionaţi când îşi aud numele rostit cu mândrie la sfârşit de an, cu drame adolescentine  şi fericiri nemaipomenite; un univers într-o coajă de arţar. Eu aşa îmi aduc aminte că era Zinca Golescu.