Istoric

În secolul al XX-lea se afirmă numeroase schimbări economice şi politice, iar pe scena culturală învăţământul va ocupa o pondere tot mai mare.
În condiţia socială a individului se schimbă şi punctul de vedere cu privire la locul şi rolul femeii în acest context. Părinţii manifestă preocupări mai intense în legătură cu pregătirea tinerelor fete, care să le asigure o integrare corespunzătoare cerinţelor ce se prefigurau în viaţa socială.
Mentalitatea vremii avea optică îngustă cu privire la instrucţia fetelor, care limita sfera pregătirii lor la o educaţie de salon, ignorându-se aproape total aspectul naţional al culturii fetelor.
Prin numeroase eforturi, la 6 iulie 1921 se aducea la cunoştinţă aprobarea înfiinţării ŞCOLII SECUNDARE DE FETE cu clasele I, II, V. Inaugurarea şcolii are loc la data de 11 septembrie 1921, într-o atmosferă de entuziasm general, iar începerea propriu-zisă a cursurilor la data de 12 septembrie. Cu toate că, la început, a funcţionat ca şcoală extrabugetară, şcoala secundară de fete va fi încercată de numeroase greutăţi, făcându-se astfel trecerea la şcoala bugetară. Această măsură de bugetare a învăţământului va da posibilitatea scutirii şi micşorării taxelor şcolare pentru o anumită categorie de eleve ce aveau condiţii materiale modeste, dar cu rezultate strălucite la învăţătură.
Şcoala a început prin a funcţiona cu 3 clase – I, II, V – , dar anul şcolar 1924-1925 marchează un deosebit eveniment în viaţa acestei instituţii, determinat de faptul că şcoala va funcţiona cu ciclu complet de clase I-VIII.
Conducerea şcolii era stabilită şi îşi exercita atribuţiile în conformitate cu legea comitetelor din 1919. Prin specificul şi profilul şcolii, ca şcoală secundară de gradul II-fete, conducerea şcolii a fost încredinţată unei profesoare încă de la început. Prima directoare a şcolii a fost Smaranda Bekiş Popovici- o distinsă profesoară de limba franceză.
Încă de la înfiinţare, şcoala a întâmpinat multiple greutăţi materiale. Cea mai acută problemă a constituit-o localul. A început prin a funcţiona într-o clădire improprie, închiriată în fosta stradă Brătianu, aparţinând familiei Buzoianu.
Anul şcolar 1928-1929 aducea în viaţa acestei instituţii două împliniri: un local nou, în strada Egalităţii, şi denumirea  LICEUL “MIHAIL şi SEVASTIŢA VASILESCU”,  ziditori de fapte durabile, care donaseră întreaga lor avere pentru ridicarea  acestui lăcaş de suflet.
Sărbătorirea, în 1971, a Semicentenarului va aduce liceului un nume de rezonanţă patriotică şi culturală, ZINCA GOLESCU.
În 1998, prin Ordinele Ministrului Educaţiei Naţionale Nr. 3690 şi  Nr. 3691 s-a aprobat schimbarea denumirii unităţii şcolare din Liceul Teoretic “Zinca Golescu” în COLEGIUL LICEAL “ZINCA GOLESCU”.
În 2001, Colegiul Liceal “Zinca Golescu” devine COLEGIUL NAŢIONAL  LICEAL “ZINCA GOLESCU”.
În anul școlar 2012-2013, Colegiul Național Liceal “Zinca Golescu” devine COLEGIUL NAŢIONAL   “ZINCA GOLESCU”.

Zoe Golescu (cu diminutivele Zinca, Zoiţa) s-a născut la sfârşitul secolului al  XVIII-lea, în 1792, la Craiova, ca fiică a lui Alexandru Farfara şi a Dumitranei Pârşcoveanu. Ea a devenit, la o vârstă foarte fragedă, numai de 13 ani, soţie şi, la 14 ani, mama primului copil al boierului Dinicu Golescu.
În timpul căsătoriei sale cu vestitul călător şi iluminist român, Zoe va întemeia o familie numeroasă compusă din patru băieţi şi o fată, Ana (Leliţa) Golescu. Băieţii, Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru (Albul) vor reprezenta toţi elita de la 1848.
Zoe Golescu a fost una dintre femeile culte şi extrem de agreabile din Bucureşti, bună cunoscătoare a limbii greceşti, în care a scris mai puţin şi, în special, a limbii franceze, în care era o excelentă epistolară, cu reale calităţi literare. Scrisorile sale către cei patru băieţi ai săi, toate în limba franceză, dincolo de conţinutul lor extrem de interesant, sunt bogat colorate stilistic şi puternic pătrunse de sentimentalism, dar de un sentimentalism puternic şi viguros.
După căsătorie, a fost o apropiată a saloanelor bucureştene, pe această filieră parvenindu-i scrieri de factură revoluţionară publicate în Occident. Mutaţiile survenite în viaţa politică şi socială a spaţiului românesc în 1848 o determină pe Zoe Golescu să-şi probeze vederile liberale şi modernizatoare, aceasta susţinându-şi fiii în afirmarea idealurilor revoluţionare. După înfrângerea focarului din Ţara Românească, revoluţionarii au fost obligaţi la exil, astfel că doi dintre ei au ajuns la Semlin, iar ceilalţi au fost internaţi la Brussa. Scrisorile trimise acestora, redactate în limba franceză, dovedesc, pe lângă realul talent epistolar, şi cunoştinţe temeinice de istorie sau educaţie civică.
Zoe Golescu însăşi a cunoscut vitregia exilului, întâi la Sibiu, apoi în Imperiul Otoman, unde a încercat să înduplece autorităţile otomane să-i elibereze fiii. La finele anului 1849 se va întoarce la Bucureşti cu încuviinţarea lui Omer Paşa. Profund dezamăgită de absenţa unui conflict ruso-turc, sperând astfel în intervenţionismul Marilor Puteri şi în sensibilizarea opiniei publice internaţionale faţă de cauza Principatelor, Zoe Golescu a fost obligată de reprezentantul Rusiei să plece din capitală şi să rămână la moşia de la Goleşti. Aici s-a preocupat de cultivarea ideilor despre modernizare şi înnoire, folosindu-se mai ales de redeschiderea „şcolii slobode obşteşti”, ctitorie a socrului său, banul Radu Golescu. Zoe Golescu a luptat pentru emanciparea socială şi intelectuală a populaţiei româneşti, indiferentă la preţul pe care l-a plătit pentru aceasta.

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009